Absența cunoștințelor din domeniul social-civic-politic în rândul tinerilor - Interviu cu Diana Paul

Din seria interviurilor  cu tema „Mișcarea conservatoare în țările est-europene”, vă prezentăm astăzi o nouă discuție  cu Diana Paul, o tânără studentă din Cluj, absolventă a liceului Grey Court School din Londra, care a avut curajul să înfrunte Guvernul României atunci când libertatea oamenilor a fost atacată în mod flagrant.

A.R. - Naționalismul și imaginea secularizată a societății pilotează atât pe liberali, cât şi pe conservatori. Ideologia naționalistă a modificat tradiția și a subordonat elementele creatoare de cultură statului centralizat. Foarte important este faptul că selecția operată în tradiție nu separă pe conservatori de naționaliști: și unii și alții vorbesc despre prigoana comunistă și despre existența intereselor de controlare a cetățenilor. Cum vedeți dumneavoastră această confuzie dintre conservatori și naționaliști?

Deopotrivă conservatorii și progresiștii pot folosi naționalismul ca vector pentru ideile lor, selectând din naționalism ceea ce le convine. Și naționaliștii și globaliștii se pot folosi de trecutul unui popor selectând ceea ce îi avantajează. Mai presus de aceste curente, este nevoie ca fiecare să se străduiască, personal, să caute adevărul, ceea ce consolidează coeziunea oamenilor fără a exista un echivalent al consolidării și de partea urii față de cei care aparțin minorităților sau se situează în afara comunității.

A.R. - Refuzul de a dezvolta proprietatea privată şi discursul naţionalist, par a fi caracteristici ale „conservatorismului” actual, unul care nu are nimic de a face cu doctrina conservatoare. Se datorează acest lucru faptului că educaţia civică şi politica în şcoli este precară sau chiar absentă? Consideraţi că această lipsă de educaţie civică şi politica s-a făcut în mod deliberat de către clasa politică?

D.P. - Absența cunoștințelor din domeniul social-civic-politic în rândul tinerilor nu doar că provoacă confuzie, dar le permite altora să creeze confuzie jucându-se cu plasticitatea teoriei în practică, fiindcă nu sunt destui oameni care să remarce aceste erori. Referindu-ne la cele două cazuri concrete, educația civică și educația politică, prima ar trebui să aibă o continuitate în programa gimnazială și liceală, chiar dacă ar fi mai mult un modul decât ca o materie în sine. Scopul ei ar fi  să construiască pe parcursul a cel puțin patru ani școlari un set de cunoștințe pentru a înțelege fundamentele structurii sociale și civice. Cea de-a doua, educația politică, deși văd nevoia de informare la nivel de tinerime, ar trebui ținută cât mai departe de copii până la vârste mai mari (ultimii doi ani de liceu), când, științific vorbind, ar avea discernământ să înțeleagă diferite concepte fără a se pierde în ideologii care au potențialul de a radicaliza, chiar și având o abordare neutră la clasă. Sunt, totuși, lucruri pe care nu le poți cuprinde la 12 ani sau la 14, poate cu excepția unor genii – dar și acelora se poate să le lipsească echilibrul dat de experiență la astfel de vârste fragede.

În ceea ce privește cauza pentru care educația civică și politică lipsesc din școală, fiind întrebată dacă aceasta ar fi o manevră deliberată a clasei politice, ar fi pripit să ofer un răspuns în alb și negru, da sau nu, fiindcă ambele răspunsuri sunt corecte într-o măsură mai mică sau mai mare. Sunt câteva rele care pot afecta orice clasa politică, inclusiv pe cea actuală, luată ca grup, nu ca indivizi distincți: incompetență, indiferență, rea-voință. E o realitate că absența unor domenii de studiu în sistemul educațional creează automat un avantaj pentru categoria de oameni care știe acele lucruri față de cei care nu au fost expuși la ele. Întrebarea care se pune acum este cât de mult nepredarea de noțiuni care lasă nepregătite generațiile care vin este din incompetență, din indiferență sau din rea-voință. Sper în continuare că nu este din rea-voință; dar, și în acest caz, rezultatul ar fi asemănător. Conștiința fiecărui om politic răspunde mai bine decât mine la această întrebare. Și, cu mult mai eficient este să ne întrebăm ce facem noi în privințele de mai sus!

A.R. - Regimul comunist instaurat în România de către trupele sovietice a ales calea dură a modernizării forţate: restructurarea socială, economică şi acţiunea politică. Astfel, conservatorismul a devenit principalul duşman al partidului comunist. După căderea regimului comunist, aşa-zişii oameni de dreapta au continuat controlul cetăţenilor prin construirea unui aparat de stat uriaş şi prin sărăcirea populaţiei cu tot felul de constrângeri legislative. Cum vedeţi dumneavoastră această situaţie paradoxală, ca un om care se prezintă ca fiind de dreapta să acţioneze într-un asemenea mod? Credeţi că în politica din Europa şi mai ales din România mai există politicieni autentici de dreapta?

D.P. - Nu mă voi pronunța legat de ce a fost, nici de ce va fi, ci voi spune doar atât: omul care face binele se formează continuu, se luptă continuu ca să înțeleagă corect lucrurile, caută continuu feedback la faptele sale, își cercetează conștiința continuu și se raportează la cele mai înalte standarde pe care le poate avea în ceea ce privește criteriile fundamentale ale binelui public, dintre care nu poate să lipsească atitudinile și faptele publice ale lui Hristos – cel care a făcut bine tuturor într-un mod unic, și pe care suntem chemați a-L urma.

A.R. - Se vorbește foarte mult în spațiul public despre un stat minimal cu un aparat instituțional simplificat și eficient, care să lucreze în slujba cetățenilor și care să reducă povara fiscală pe care aceștia trebuie să o suporte. Credeți că aceasta este o soluție eficientă pentru ieșirea din criză economică acută? Dacă da, cum vedeți acest lucru posibil?

D.P. - „Soluții magice” la probleme complexe nu sunt. În schimb, cu cât mai mulți oameni fac lucruri echilibrate și aducătoare de bine în jur, cu atât societatea se schimbă și identifică soluții mai potrivite pentru părți din problemele cu care se confruntă. Schimbările majore rapide nu pot fi asimilate de grup, doar forța le poate impune. Tot forța, de partea cealaltă a pârghiei, le va anula.

A.R. - Într-o comunitate, doar conștiința fiecărui om poate deosebi binele de rău; de aceea, nimeni altcineva nu îi poate fi o călăuză mai bună în împlinirea rostului său în această lume spre beneficiul maxim al lui și al celorlalți membri ai comunității. Considerați că trebuie subordonată din nou politica principiilor morale, așa cum trebuie asigurată respectarea valorilor de către cei care-și asumă imensa răspundere de a reprezenta pe cetățeni în Parlament?

D.P. - Respectarea valorilor se va face prin „presiunea” pusă de cetățeni asupra celor de la conducere, în alte cuvinte, ei sunt cei care îi trag la răspundere pe cei din funcții. Când marea masă a cetățenilor prezintă fluctuații considerabile în ceea ce privesc valorile, atunci vor fi indulgenți și față de reprezentant. În cazul în care la nivel de societate nu sunt respectate valorile, cele mai mari șanse sunt că cei de la conducere vor fi culeși din această majoritate. De ce nu sunt respectate? Fiindcă nu este o problematică de subordonare, ci una de alegere. Incontestabil, totul trebuie supus principiilor morale, mai ales din punct de vedere legislativ. Dar în momentul în care mentalitatea societății nu curge în aceeași direcție cu textele legislative, mentalitatea (defectă în acest caz) este cea care va domina. De aceea nu consider că întrebarea ar trebui să se centreze pe dacă ne-ar trebui fundament format din principii morale sau nu (răspunsul este evident, da), Accentul trebuie să cadă pe care sunt principiile morale. Aceasta este o discuție de sine stătătoare, însă este cert că moralitatea nu există fără Dumnezeu. Astfel se explică încercarea de a redefini ce înseamnă moralitatea, de a reinterpreta pasaje biblice cu intenția de a fragiliza temeiul divin pentru moralitate, și în final, de a-l elimina pe Dumnezeu, cel care reprezintă autoritatea ce nu ne permite să schimbăm regulile lumii după plăcerea noastră. Morala fără dragoste de aproapele și fără relația cu Dumnezeu devine rapid o ideologie dominatoare, a celor „puri” față de cei „impuri”.