Cât mai sunt de actuale politicile conservatoare în Europa?

Conservatorismul, devenit popular ca doctrină politică, a atins apogeul în secolul al XIX-lea. În cadrul UE,mare parte dintre ideile conservatoare au fost promovate de creștini-democrați, doctrină care astăzi se află într-un declin politic....

Conservatorismul a devenit popular ca doctrină politică și a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Într-o versiune reformată, începând din anii ‘80 ai secolului XX, conservatorismul s-a reafirmat ca neoconservatorism atât în Marea Britanie, cât și în SUA. În cadrul Uniunii Europene, o mare parte dintre ideile conservatoare au fost promovate de creștini-democrați, doctrină care astăzi se află într-un declin politic, ca urmare a noilor provocări la care bătrânul continent trebuie să facă față.

Neoconservatorii promovează și pun accent pe libertate, proprietate, limitarea puterilor statului și pe unele valori comunitare, aceste noi teme sunt mai actuale decât cele clasice din trecut, reprezentate de elite, tradiție sau autoritate, idei tipice conservatorismului. Mobilizați de dinamica și mișcarea pieței libere din secolul al XX-lea, adepții acestor idei au promovat politici de privatizare a serviciilor publice, de combatere a inflației, reducere a puterii sindicatelor și încurajare a inovării tehnologice. Din punct de vedere social, s-a pus un accent sporit pe familie, considerată baza societății, într-o interpretare tradiționalistă, dar cu roluri de egalitate în cadrul acesteia.

Între societate şi stat este tot timpul o luptă firească, în care fiecare încearcă să acapareze diferite domenii care le sunt comune și pe care să le conserve pentru o anumită perioadă de timp. Însă limitele implicației nu sunt niciodată aceleaşi, această incertitudine fiind tocmai garanţia libertăţilor civile. Astfel, această luptă firească face ca tot timpul să existe un echilibru stabil într-o democrație și o societete modernă.

Este mai mult decât evident faptul că, asemeni celorlalte ideologii concurente, cum ar fi creștin-democrația, și conservatorismul a suferit un proces de diversificare a direcţiilor şi orientărilor. Chiar de la reinventarea sa, ideile conservatoare au avut viziuni distincte de la un stat la altul, vezi cazul Margaret Thatcher în Anglia sau varianta germană reprezentată de Angela Merkel și CDU. Diversificarea doctrinară în politică şi evoluţia societăţii occidentale în secolul al XX- lea a dus la creşterea diversităţii direcţiilor din aria ideologică a neoconservatorismului.

Se pare că noul secol a contrazis aşteptările politice și doctrinare în Europa, criza economică din 2008 a dovedit că prosperitatea generală este o proiecţie cu mare grad de incertitudine și îndatorare publică, dar și economică. La toate acestea au contribuit și evenimentele din Nordul Africii, cunoscute sub denumirea de “primăvara arabă” sau problemele din Siria cu regimul Bashar al-Assad, care ne-au pus în față faptul că încă mai sunt locuri pe mapamond în care se moare în disputele politico-ideologice. Toate aceste evenimente au culminat cu migraţiile masive înspre centrul Uniunii Europene, în condiţiile generalizării dreptului la liberă circulaţie. Ele vor întreţine sau chiar vor radicaliza poziţionările ideologice de pe bătrânul continent și nu fac altceva decât să aclame o nouă reinventare a ideologiilor, care se pare că este departe de a se termina, pentru că oricând se găseşte cineva care să redenumească ideile, creând astfel argumente de genul celor din ideologiile conservatoare, liberale, social-liberale sau social-democrate.

Având în vedere noile evenimente și efervescența mișcărilor din Europa, oare cât de multă nevoie are neoconservatorismul european de o rebranduire care să îl menţină activ în viaţa politică, dar și în mentalul colectiv al societăţii europene și pe mai departe, chiar dacă ideile conservatoare au dispus şi dispun de astfel de entități politice, unele foarte puternice în Germania sau Marea Britanie, care au intrat într-un declin de idei și soluții, uneori chiar de leadership? În Europa de Est, unde regimul comunist a uniformizat societăţile şi unde democraţia este în perioadă de consolidare, partidele care să susţină un mesaj de tip conservator își mai caută încă drumul prin firul ierbii, marginale în sistemul politic. 

Este și cazul României, unde PNȚCD ori Partidul Conservator au eșuat, ca urmare a neîntelegerii doctrinare, de către o parte a societății românesti. În fapt, în România de astăzi, lipsa educației de tip doctrinar face ca partidele politice să se perinde prin mai toate ideologiile de stânga sau dreapta, iar acest fapt se observă inclusiv în măsurile politico-economice. Prezenţa partidelor politice de tip conservator în viaţa politică a societăţilor occidentale este un indicator al faptului că mesajul conservator de genul biserică, proprietate, libertate are un public clar în societățile occidentale. Însă tărâmul ideilor conservatoare și creștin-democrate trebuie să facă față noilor idei, care au drept standard eliminarea familiei ca fundament al societății, a individului din societate și a fundamentului creștin al Europei, cu precădere având în centru evenimentele din ultimii ani, combinate cu atentatele teroriste. La toate acestea a mai contribuit și Brexit-ul, prin ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europenă. În Germania, politica Angelei Merkel de a-şi tot găsi majorităţi confortabile pe eșicherul de stânga al politicii, a vulnerabilizat zona conservatoare a creştin-democraţiei, fragmentând zona politică. Inclusiv omiterea fundamentului creștin al Europei, în preambulul Tratatului UE, poate fi considerată o greșeală.

Toate aceste procese și mișcări de pe scena politică au fost momentan oprite de pandemia de coronavirus. Însă până când? Vom vedea! Pentru confortul Europei și al cetățenilor ei, măsurile de sorginte neoconservatoare mai sunt sau nu actuale în contextul noilor politici și evenimente?