Ce este conservatorismul și cum îl percepem noi? (partea a II-a)

Ce este de fapt conservatorismul și modul de viață conservator?...

Spiritul conservator nu acceptă faptul că  societatea umană reprezintă un organism  care se poate perfection și transformă relativ ușor  că necessitate  pentru eliminarea a ceea ce este rău în ființă umană , acel rău fiind promovat de  organizarea social de societate.

Conservatorii susțîn  ideea că „omul se naşte bun, iar societatea îl strică”,societatea poate infuenta ființă umană în spiritual terorii,al dictaturii sau al anarhiei.
Societăţatea ar putea fi modificată  cu ajutorul minții omului. Spiritul revoluţionar s-a asociat cu romantismul sufletului. Încrederea  în suveranitatea populară, în voinţa comună s-a transformat  în regimul terorii revoluţionare. Conservatorii susțîn faptul că omul este mai mult decât un animal politic ce se asociază  în mod natural ,firesc, sau pe bază de contract, cu semenii săi. În concepția conservatoire , libertatea este trăsătura fundamentală a fiinţei umane care-şi îndeplineşte destinul  prin alegere și selecție punând în practică  decizia pe care a luat-o și care era neapărat necesară.

Concepţia revoluţionară a apărut pentru a da o replică autorităţii spirituale care se implică tot mai mult și mai profund în lupta pentru puterea politică. Politică trebuie să fie autonomă potrivit acestui concept ea nu trebuie să  depindă  de religie şi de morală. Politică reprezintă puterea executivă, pusă în slujba consolidării şi dezvoltării comunităţii, a Statului. Politică nu mai ajută omul, nu se mai ocupă de soarta omului și se separă de religie. Puterea  spirituală nu se mai implică în acţiunea politică. Religia s-a transformat într-un proces interior.  S-ar putea ridică o societate nouă, fără aristocraţi abuzivi, fără cleri, fără exploatare. Avându-se că ideal politic realizarea societăţii perfecte.

Pentru credincioșii reformaţi, biserica reprezintă o  adunarea a  credincioşilor unde aceștia participa la  însuşirea cunoștințelor. La credincioșii  ortodocşi accentul cade pe Sfintele Taine şi pe apropierea de Dumnezeu. În această civilizaţie, accentul cade pe cunoaştere, pe reprimarea sentimentelor, pe dispreţul faţa de „carne” şi pe comunicarea directă cu Dumnezeu, în locul comunităţii centrate pe sacrificiul euharistic apare comunitatea  privită că  o adunare a indivizilor.
Statul se va ocupă de supuşi de la naştere până la moarte şi va lua locul suveranului, împăratului. Mulţimile vor avea încredere și vor respectă  Statul, care le  oferă hrană zilnică  şi protecţie. Conservatorii  au răspuns ideologiei revoluţionare  cu solicitarea de  reîntoarcere la sursele creştine ale civilizaţiei europene, ilustrând neajunsurile create de egalitarismul excesiv, de asociaţionism şi voluntarism, de iluzoria ideii de progres. Conservatorii s-au împotrivit  demagogiei  revoluţionare care promitea maselor o viaţă mai bună ,stabilă. În concepția conservatoire , suferinţa face parte din existenţa umană,  iar cea mai bună terapie este cea raţională, fără violență. Politică, din punct de vedere conservator este artă compromisului .
În politică curentul conservator s-au identificat patru caracteristici: fanatismul- transformarea  politicii în cruciadă; raționalismul excesiv- constrângere și dicatura; încrederea naivă în progres; convingerea că suveranitatea populară asigură apariția guvernelor bune, deoarece poporul nu poate greșii.

 Conservatorismul recomandă restabilarea legăturilor  dintre politică și morală şi încurajeaza implicarea cetăţenilor în  treburile publice. Conservatorii  subliniază dorința omului de a obține avantaje material, profit personal ,de a-și realiza interesele proprii ,  dar  urmăresc  ținerea acestora sub control sub  dominația legii  prin creşterea răspunderii personale în spaţiul public.
Curentul conservator  s-a afirmat  în cultură română în perioada  modernizării declanșate de ieşirea României de sub  influenţă otomană. Conservatorii români au reluat teze occidentale adaptate  realităţilor române.

S-au impus, la noi în țară concepte specific, cu trăsături particulare în procesul  de construire a Statului naţional. Clericii au navut , în trecut  un rol  primordial  în dezvoltarea culturii române. Cărturarii laici existau în preajma Bisericii ortodoxe, unde  tradiţia era strâns legată de activitatea culturală din mănăstiri. Modernizarea societăţii româneşti pornește din aceste locuri, din lăcăşurile de cult, care consolidează şi aspiraţia spre perfecţiune și solidaritatea  oamenilor, pe parcursul istoriei. Cărturarii români se bazau pe  tradiţie pe  credinţa ortodoxă, pe cartea imprimată de Biserică. Politică reprezenta  o artă şi nu era privită că  o ştiinţă, iar gândirea teoretică nu există. Binele comun  reprezenta esență  discursului politic, valoarea supremă în societate ,care întruchipa idei preluate din gândirea tradiţională europeană şi din cutumele din practică politică a ţării.

Tradiţia politică bazată pe acest „bine comun”, era tradiţia ortodoxă. Absenţa învăţământului superior în limba română,  a determinat tinerii  să studieze  la universităţi germane sau franceze  ,unde au intrat în contact cu o şcoală bine organizată, cu obiective  precise, care le-au transmis un alt mod de  gândire. Tinerii formaţi în universităţile occidentale au adus în țară  teoriile gânditorilor occidental. Pe lângă tinerii cu studii superioare au apărut intelectualii cu studii medii, care au intrat în rândul profesorilor la şcolile nou înființate. Dascălii au adoptat  şi au promovat  maselor largi ideologia naţionalistă, care a dus la construire a Statului naţional. Ideologia naţionalistă a modificat tradiţia şi a subordonat Biserica.  Intelectualitatea de elită formată în universităţile occidentale a respins o parte din tradiţie, iar dascălii au acționat în vederea  cultul faţă de naţiune.  Naţionalismul  conservatorilor, destrămarea vechilor structuri ale societăţii  a favorizat apariţia unor grupuri de interese din care au ieşit „clasele” moderne, constituite  pe bază clientelară. Ascensiunea către  societatea burgheză a însemnat distrugerea vechilor aşezări de către persoane care s-au îmbogăţit rapid, cu sprijinul autorităţii centrale. Tinerii mergeau să studieze la facultăţile  din străînătate  pentru a obţine o diplomă care să le dea dreptul să între în aparatul de Stat, am ajuns să credem, afirmă Eminescu, „că numai prin politică poţi ajunge ceva”.
Modernizarea este criticată de poet pentru că sleieşte ţara şi pentru că , în loc să permită iniţiativa personală şi angajarea responsabilă în spaţiul public, modernizarea, ne spune Eminescu, produce parvenitism, activitate inutilă şi un politicianism care aruncă ţara în mediocritate.

Tezele eminesciene aduceau în prim plan „bunul simț” tradiţional. Alte  personalităţi cu rol major în orientarea vieţii intelectuale române, sunt Nicolae lorga, Vasile Pârvan și  Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu , de asemenea , formulează ideea că politicul nu îmbrăţişează întreaga personalitate umană, dar că este obligat să ţi
nă seama de ea. Activitatea  politică  se ocupă de un fragment din existenţa umană. Surprinzând ideea de progres  întemeiat pe  încrederea în virtuţile „noului”, care-I face  pe oameni să creadă că „ordinea bună este cea nouă, pentru că e nouă”, el propune drept criteriu de evaluare a formelor de organizare socială nu noutatea, ci „omenia”  în bun spirit tradiţional: „omului de pe stradă trebuie să-i opunem omul dinlăuntru”, omul orientat spre spiritul care nu piere, care nu este supus efemerului, întrucât „destinul esenţial al omului este transmundan”.  Vasile Băncilă apreciază experienţa care a consolidat comunitatea, redându-i o formă puternică  de solidaritate prin participarea la „experiența colectivă a trecutului”.
Gândirea  română din epoca interbelică a  împărţit intelectualii în buni şi răi, cei  răi fiind cei care nu cred în  dictatură  proletariatului. Tradiţionalismul intelectualilor români din epoca interbelică continuă curentul de gândire declanşat de Junimea, este un conservatorism capabil să evite catastrofele. Dispariţia partidului conservator din viaţa publică română şi minimalizarea spiritului conservator au contribuit la radicalizarea poziţiilor: de o parte cei care au dorit modernizarea, de cealaltă cei care s-au proclamat apărători ai tradiţiei autentice. După  război politică româneasca a devenit ca și inexistentă datorită influenței staliniste.

Regimul comunist, a impus modernizărea forţată socială, economică şi politică  sub imperiul  socialismului . Partidul  socialist a continuat cu o  activitate sustinută  de supraveghere a populaţiei. Instalarea la conducerea țării  a partidului comunist pe aceste căi a dus la  interzicerea dezbaterilor  teoretice de orice fel . Viaţă politică a fost dirijată de un partid unic şi controlată de o poliție secretă prezentă în viață politică socială. Statul s-a confundat cu partidul comunist, societatea comunistă a sugrumat iniţiativa particulară, spaţiul privat a intrat sub supravegherea spaţiului public, dominat de un grup ce era aparat de armată şi securitate. Programul societăţii a fost impus pentru urmărirea obiectivelor pur materiale, în numele unui progres ce ducea spre utopia perfectă.

Conservatorismul a devenit principalul duşman al partidului comunist, care  și-a numit  adversarii drept legionari sau unelte ale imperialismului anglo-american, un imperialism conservatoar. În România, adversarii au fost grupați în  mişcarea legionară, anticomunistă, şi în concepţia conservatoare care apăra „burghezo-moşierimea”. Marxiştii au inventat un adversar nou, reprezentat de artiști, care erau de neînțeles pentru marxiști care erau, în general limitați intelectual și fără cunoștințe sau preocupări artistice. Astfel marxiștii au început lupta împotriva artiştilor care nu slujeau cauza proletară.
După 1989, au apărut  partide politice care veneau, de obicei pe tipar  comunist. Forţele politice au avut un caracter nedefinit, alături de partide antrenate în lupta pentru putere au apărut asociaţii cu caracter predominant politic, și sindicate. Toate revendicările aveau în central lor lupta pentru cucerirea puterii. Partidele mari nu au programe politice clare, obiectivul lor fiind să nu scape din mâini puterea politică. În perioada de  „tranziție”, constituirea partidelor s-a făcut pe bază  clientelară, pe principiul fidelităţii faţă de un lider sau pe dorinţa de a acapara împrumuturile externe.

Conservatorismul sugerează cetăţeanului apărarea privilegiilor dobândite în timpul regimului comunist, apărarea eroică a naţiunii în faţa primejdiei mondiale. Refuzul de a dezvoltă proprietatea privată şi discursul naţionalist, împotriva celor care acordă ţării împrumuturi, sunt caracteristici ale „conservatorismului” actual, care nu are nimic în comun cu doctrina conservatoare. Doctrina conservatoire apără națiunea în numele unei concepţii clare, bazată pe tradiţie, despre identitate, defineşte spaţiul public în care să se afirme răspunderea cetăţenească şi participarea la treburile politice, care nu sunt monopolul unor aleşi. Această doctrina interzice ideologiilor totalitare să facă oamenilor promisiuni irealizabile.
Conservatorismul va avea nevoie de reactualizarea principiilor sale directoare deoarece tradiţiea noastre  a suportat  confuzia comunistă, ar trebui reintroduse în viaţa politică valorile care au suportat violența din timpul regimului comunist, şi care continuă în limbajul şi lupta parlamentară din zilele noastre.

Trebuie readusă în lumină, vocaţia europeană a culturii noastreare, păstrarea identității noastre, pe care nu o reducem doar la folclor, naţionalism ci plasată  în contextul lumii actuale, care pune accentul pe drepturile omului şi pe asigurarea unui nivel decent de trăi pentru toți oamenii. Dezbaterea contemporană se face de la acceptarea unui standard minim de principi, iar  politica trebuie să caute cele mai bune soluţii pentru traiul în comun şi îşi asumă răspunderea pentru bună funcţionare a societăţii, construind un cadru „organizat” de viaţă în comun. Dincolo de traiul în comun se află cadrul vieţii private, pe care politică trebuie să înveţe să-l respecte fără a controla intimitatea cetăţenilor asemenea comuniștilor .