Octavian Bădescu: Libertatea individuală, proprietatea privată și piața liberă sunt pilonii pe care va trebui să (re)construim

Discutăm despre educaţia financiară la romȃni, de la investiţii imobiliare la speculaţii bursiere, despre investiţii publice, proasta gestionare a fondurilor europene, relaţia demografie-pensii, reforma aparatului public, taxarea muncii, etc...

La Voci Conservatoare, stricto sensu cu întrebări de ordin economic, un interviu cu Octavian Bădescu, cu răspunsuri adecvate economico-politice la realitățile românești, cu privire la statul minimal, piața liberă și libertatea individuală.

Valentin Licxandru (V.L.):  Octavian Bădescu, discutăm despre educaţia financiară la romȃni, de la investiţii imobiliare la speculaţii bursiere, despre investiţii publice, proasta gestionare a fondurilor europene, relaţia demografie-pensii, reforma aparatului public, taxarea muncii, salariul minim, reducerea economiei subterane, restructurarea companiilor de stat şi dezvoltarea pieţei de capital şi încurajarea antreprenoriatului ; recent, media mainstream a început să livreze emisiuni scurte de educaţie financiară, în care persoane dedicate subiectului, aparent bine intenţionate, dau sfaturi de tip economic, legate de cash-flow, managementul riscului, investiţii imobiliare ori cumpărări de acţiuni la fonduri de investiţii. Cȃt de pregătiţi sunt romȃnii pentru investiţii imobiliare şi speculaţii bursiere? Aveţi o companie de investiţii imobiliare, Freedom Group...

Octavian Bădescu (O.B.): Nu sunt și nu doar românii. În principiu, nici nu ar trebui să fie necesar ca toți să fie  bine pregatiti. Există diviziunea muncii și e indicat ca fiecare să facă ceea ce se pricepe. Ar fi indicat ca românii să apeleze la consultanți pentru aceste probleme - la fel cum ai medicul de familie, ai putea avea avocatul de familie și consultantul financiar de familie, care să acopere zonele de management financiar, de investiție imobiliară sau bursieră, creditare și asigurări, să lucreze pentru tine și să fie plătit doar de tine, nu de către furnizori.

Deci mai degrabă cred că fiecare ar trebui să fie educat mai întâi în această direcție, de a-și asigura suportul unor specialisti. Atât timp cât fiecare crede că știe el mai bine, șansele pentru progres sunt slabe. Așa că oamenii învață pe pielea lor, pentru că nimeni nu are interes să îi învețe, mai ales pe gratis, nu e datoria nimănui.

Desigur că la modul ideal, ca societate am putea să gândim și preventiv (e cel mai ieftin) și pentru că oamenii să nu intre în dezastre și apoi din disperare să ajungă să dea altora în cap, singuri sau cu ajutor politic. Adică în perioada vârstei de 10-15 ani trebuie făcută o minimă educație, însă nu sponsorizată sau ținută de către bănci, state sau de către alte părți interesate să îți vândă produsele lor. În câteva zeci de ore acoperi tot și intri în viață mult mai bine pregătit. Costul ar fi undeva între 500 și 5.000 Euro, însă cât beneficiu poți avea în următorii zeci de ani ca urmare a acestei investiții? Zeci sau sute de mii de Euro. Plus sănătate fizică și psihică. De neprețuit.

(V.L.): Investiţiile publice: autostrăzi, spitale, şcoli sunt doar trei provocări sociale romȃneşti, insuficient dezvoltate, insuficiente pentru societatea actuală; desi salariile doctorilor s-au mărit, cele al profesorilor au crescut, rata analfabetismului a ajuns mai mare de 42%, iar pacienţii romȃni fug de spitalele se stat. Ce e de făcut?

(O.B.): Zona publică (statul) ar trebui să se ocupe de ceea ce nu se poate ocupa individul singur, pe o filozofie de subsidiaritate.

Cred că infrastructura e provocarea cea mai mare pentru un individ și care probabil  poate fi abordată ca și „spațiu comun”. Apoi educația – parțial - cea primară, mai ales din perspectiva faptului că toți avem nevoie să fim înconjurați de oameni civilizați. Sănătatea (ca și pensia) este o problematică cu precadere individuală sau de familie, nu ar trebui să intre prea mult în preocuparea comună, să plătim toți unui administrator structural ineficient și să irosim resurse.

Iată ce se întâmplă acum: statele au angajamente și datorii – către cei care le-au împrumutat, către cei care le-au plătit asigurări de sănătate, către cei care le-au plătit contribuții la pensii. Cum poate scăpa datornicul de datorii? Credeți că debitorul doreste binele creditorului? Statele nu își pot onora aceste promisiuni și nu întâmplător se instalează în această perioadă una dintre cele mai periculoase forme de totalitarism etatist din istorie, cu pretext „pandemic”.

Ce e de facut? Cred că cea mai importantă condiție de punere a lucrurilor pe un făgaș corect ar fi ca oamenii să aibă deschiderea de a folosi și alte mijloace de a schimba între ei bunuri, servicii, competențe, timp si de a utiliza și alte unități de stocare și transport a valorii în spațiu/timp. În paralel și complementar cu sistemul actual dominat de state și de sistemul bancar. Și se poate.

(V.L.): Absorbţia fondurilor europene ca program s-a desfăşurat în paralel cu PNDL, ambele programe înregistrȃnd eşecuri răsunătoare de-a lungul timpului; ce soluţii pot apărea pentru schimbarea actualelor rezultate?

(O.B.): Sunt în prea mică măsură familiarizat cu aceste programe pentru a mă pronunța. La nivel principial m-am pronunțat, însă cu mulți ani în urmă – fondurile europene și guvernamentale sunt un intrument de transferare arbitrară a puterii de cumpărare de la cei cumpătați, economi și independenți către cei care nu riscă și preferă să fie dependenți de stat și de banii luați de la alții. Este un sistem prost și care provoacă mari distorsiuni, inechități, care se vor transforma în dezastre, mai ales pentru proprietarii eficienți de capital și de muncă.

Banii de la stat sau de la UE sunt generati din nimic, nu au acoperire, întrucât nu există surplusul, execendul bugetar, iar marea majoritate a statelor au datorii, dar au și dreptul de a emite moneda. E o inepție, iar cei care vor lua primii cei mai multi bani de la alții (prin state) și vor aloca cele mai puține resurse personale (nominal și procentual) vor pune stăpânire pe societate, în dauna celorlalți, achiziționând active la prețuri încă neinflaționate. Suntem noi aceștia, ca indivizi sau ca țară? Dacă da – vom câstiga, dacă nu – vom pierde.

(V.L.): Sistemul de pensii publice, pilonul 1, este în relaţie directă cu spirala demografică, actualmente descendentă. Predicţiile actuale atrag atenţia la falimentul iminent al sistemului de pensii pilonul 1 în maximum 20 de ani, în paralel cu generaţia ,,decreţeilor’’, care urmează să iasă din cȃmpul muncii. Concret, mai primim pensie de la stat peste 15/20 de ani şi ce ar trebui de făcut, dacă nu vom mai primi? Putem stimula natalitatea pentru a echilibra relaţia demografie-pensii?

(O.B.): Sistemul de pensii a fost inventat de catre Bismarck atunci când raportul salariați-pensionari era de 4-1. Acum e complet nesustenabil. Prin urmare, o sa primim înapoi cât pentru subzistență.

Problema principală este ca cel care primeste azi 80 de euro pentru 8 ore de muncă și economiseste 20 Euro (deci ceea ce a produs în 2 ore) nu va mai avea (fără să muncească) același nivel de trai pentru cele 2 ore economisite peste 5–10 sau 20 de ani, pentru că statul îi fură timp prin creșterea masei monetare, prin inflație. Oamenilor le este realmente furată viața, dar prea putini realizează asta și caută să și facă ceva în această privință.

Pentru a iesi din această capcană trebuie ca fiecare să aibă grijă de pensia sa. Și în paralel să mizeze pe alte mijloace de prezervare a valorii, dar nu voi intra aici în foarte multe detalii tehnice. Alternativa oferită de către politic constă din diverse forme mascate sau nu, totale sau parțiale, graduale sau accelerate, de naționalizare, de furt a agoniselii individuale.

(V.L.): Aparatul public administrativ este supradimensionat, de aici necesitatea unui stat suplu,  eficient; ce măsuri se pot implementa în mod inteligent, pentru a ne feri de bomba şomajului, măsuri care pot aduce plusul mult-aşteptat dorit de cetăţeni, în relaţia cu statul?

(O.B.): Din păcate, prima condiție ar fi să existe o cerere solvabilă pentru aceasta. Adică oameni care să dorească și să fie dispusi să aloce resurse pentru acest deziderat. Până nu ajunge cuțitul la osul unei majorități, șansele nu sunt prea mari, iar apoi acea majoritate trebuie să fie favorabilă unor idei de reformare de o maniera etică. Ceea ce se întâmplă în zilele noastre este însă un proces accelerat de creștere a dependenței oamenilor față de state și implicit față de clasa politică conducătoare. O formă modernă de sclavie.

Orice om care are o utilitate pentru alții, cu munca sau cu activele sale, va avea de câștigat într-o astfel de lume ideală, „ciorchineii” nu. Ideea e că momentan ,,ciorchineii’’ cresc numeric, deși societatea progresează permanent ca eficiență.

Prin urmare, se poate reforma, dar nu e deloc simplu. Trebuie realocate gradual resursele umane, concomitent cu restrângerea atribuțiilor (și implicit a costurilor) statului, iar forma de proprietate „de stat” trebuie diminuată.

(V.L.): Taxarea muncii – subiect sensibil pentru fiecare guvern, subiect fierbinte la nivelul portofelului fiecărui romȃn; alături de acesta, taxarea capitalului (dividentul); subiectul salariului minim intens dezbătut la maximum – impozitare 0 sau impozitare progresivă a cȃştigurilor. Cum vedeţi lucrurile?

(O.B.): Cea mai rapidă cale de reformare a unui sistem cancerizat este limitarea finanțării sale, diminuarea irigării cu sânge și apoi realizarea unui „bypass” într-un sistem paralel mult mai suplu ca arhitectură, cu aceleași funcții esențiale.

Pe scurt – într-o lume ideală către care trebuie să tindem, „statul” trebuie să se ocupe (la diferite niveluri) de administrarea „spațiilor comune”, iar cetățenii să contribuie la întreținerea acestora, în funcție de cât dețin din ele sau de cât folosesc. În această lume ideală, statul nu ar avea nevoie de resurse mai mari de 15 % din PIB. Pentru restul (educație, sănătate, pensie) ar trebui reevaluată măsura implicării statului. Costurile acestea există, tot căteva zeci de procente din PIB, însă modul actual de abordare e ineficient, statele au o putere disproporționat de mare pentru nevoia de eficiență, dar nu vor renunța ușor la ea. Ar fi nevoie de lideri foarte luminați, care să ajungă „la putere” într-un sistem „democratic” – deci, sincer, șansele sunt infime, poate doar într-o criză de mari proporții s-ar putea întâmpla ceva.

(V.L.): Cum ar trebui să ne raportăm la problematica salariului minim, plecȃnd de la realităţile curente spre responsabilitate fiscală prin politici anticiclice și predictibilitate fiscală. Salariul minim a fost mărit de 15 ori în ultimul deceniu. De fiecare dată din pix și într-un termen foarte scurt. Putem corela creşterea acestuia de indicatori de sustenabilitate, cum ar fi inflaţia şi productivitatea?

(O.B.): Salariul minim ca și concept este nefericit, el reprezintă o taxa și o piedică pentru mulți. E un efect al unui cartel, pe care, dacă îl aplică în oglinda deținătorii factorului de producție „capital”, vor fi pedepsiti de Consiliul Concurenței. E inechitabil!

Nu cred nici în șomajul involuntar – fiecare poate fi util altora la un preț care să asigure cel putin subzistența, iar de la acest nivel în sus fiecare poate acționa în funcție de propriile priorități. Piața liberă trebuie să stabilească salariul și prețul pentru orice.

(V.L.): Reducerea economiei subterane (Romania este nr. 1 în UE la acest capital, prin raportarea economiei subterane la PIB) se poate produce prin digitalizarea, debirocratizarea și reformarea ANAF; ce alte măsuri ar trebui adăugate acestora legate de ANAF?

(O.B.): Ce înseamnă „economie subterană” sau „la negru”, șamd? Sunt niște denumiri peiorative pentru niște aspecte mai puțin grave, decât ni se prezintă. Așa-zisa ,,economie subterană’’ permite costuri și prețuri mai mici, diminuând ineficiența, pentru că nu e prea înțelept să aloci prea multe resurse celui mai prost administrator – statul. Și nici atribuții, pentru că altfel va suferi de subfinanțare.

Un sistem simplificat și perceput ca etic nu ar mai permite sau provoca prea multe derobări de responsabilitate. Asta trebuie făcut. La Asociația de Proprietari al cărei președinte sunt, cei care nu plătesc sunt foarte puțini, deși peste tot vor fi oameni care vor să trăiască pe spinarea altora.

(V.L.): Restructurarea companiilor de stat care înregistrează pierderi și listarea lor graduală către bursă – subiect care a iscat controverse în legislatura parlamentară trecută! Doar CFR, CEO, Metrorex și Tarom ne costă 1 miliard € / an, bani din care se pot face minim 100 km. autostradă / an! Ce e de făcut? Cȃte companii de stat mai avem şi cȃte dintre ele mai sunt competitive?

(O.B.): România are circa 1.500 de companii de stat, cu pierderi nete de aproximativ 2 mld. euro anual. Alte țări au câteva zeci sau oricum, sub 500. Soluția este transferarea proprietății către zona privată, mult mai interesată de eficiență. Nu e normal ca noi ca și contribuabili să alocăm fiecare zeci de euro anual către buzunarele celor care administrează aceste companii, de interes strategic doar pentru ei.

Dar presiunea trebuie să vină de la populație, noi facem acum ceea ce putem – să ajutăm la conștientizare.

(V.L.): Dezvoltarea pieței de capital și încurajarea antreprenoriatului ar trebui să fie dezvoltate prin sprijinirea companiilor la export și reinvestirea capitalului în firme prin impozit pe dividend diferențiat să zicem în funcție de anul de înființare, poate fi calea de trecere de la un model de creștere economică bazat de consum la unul bazat pe investiții și exporturi, cum pare să fie cazul Germaniei?

(O.B.): Pot fi diferite variante de lucru, e clar că exportul e bun, ca exemplu. Dar voi da un răspuns mult mai general, pentru că e mai importantă perspectiva de ansamblu, mai ales în aceste vremuri foarte tulburi.

Libertatea individuală, proprietatea privată și piața liberă sunt pilonii pe care va trebui să (re)construim. Nu ,,statul” în forma sa actuală și nu ,,politicul” sunt elemente indispensabile pentru schimburile de bunuri, servicii, competențe și timp între oameni, necesare unei societăți pentru a functiona în sistem de cooperare voluntară, pentru satisfacerea nevoilor într-o manieră eficientă. Ci disponibilitatea membrilor unei comunități de a comunica, de a se angaja în schimburi și de a utiliza la nevoie și mijloace alternative și complementare de stocare a valorii.

Foarte important și pragmatic vorbind, avem a face 3 lucruri:

- să căutăm să ne apărăm libertatea și independența la nivel individual, la nivel de familie și de prieteni apropiați;

- să participăm la demersuri colective, care susțin public apărarea libertății de decizie individuală și drepturile de a beneficia de facilitățile la existența cărora am contribuit prin taxe și impozite;

- să ne organizăm în comunități paralele, alternative și complementare, pentru o colaborare socială într-o formă liberă.

Restul sunt detalii...

Mulțumesc pentru aceste răspunsuri!