Octavian Bădescu: problema companiilor de stat este una de proprietate, nu una de management (partea a II-a)

De fapt, managementul nici nu se mai fereşte, o spune răspicat, cu obrăznicie: ,,noi am decis ca interesul prevalent al unei companii este al stakeholderilor, nu doar al shareholderilor......

Continuăm astăzi să prezentăm partea a doua a interviului acordat de antreprenorul Octavian Bădescu pentru The Conservative Online.

- Ȋn 2020 aţi candidat ca independent la P.M.B.  Aţi introdus pe agenda publică subiecte de discuţii legate de companiile de stat din subordinea P.M.B. şi nu numai, cum ar fi Metrorex la Ministerul Transporturilor şi ce se poate face pentru a corela transportul în comun din Bucureşti. Ce ar trebui făcut pentru a repune aceste companii pe linia de plutire?

Toate companiile trebuie organizate pe principii economice, trebuie renunţat la subvenţii, trebuie modificată structura proprietăţii, trebuie implicată cu precădere comunitatea locală. Cu cȃt depărtezi resursa de individualul interesat de ea, cu atȃt cresc sansele la o administrare defectuoasă, din nepricepere sau cu rea-credinţă.

- Sunteţi adeptul statului minimal, al unui aparat de stat suplu, cu cheltuieli bine gestionate, a unei Europe a naţiunilor în care problematicile sociale legate de migraţia ilegală, politicile suportive pentru categoriile defavorizate, politicile Green Deal pur şi simplu ,,au împachetat’’ mediul privat ca sursă de contribuţii nete. Ce mai poate face mediul privat?

Cred in descentralizare, în subsidiaritate. Avem pe un prim palier individul, care trebuie lăsat cȃt mai mult în pace, cu cȃt mai multe resurse la dispoziţie. Apoi avem familia, apoi comunitatea locală sau de interese, precum asociaţia de proprietari sau asocierile pe bază de alte preocupări comune. Apoi cartierul, apoi orasul, apoi regiunea, apoi ţara, apoi continentul şi la sfȃrşit lumea. Deciziile ce impactează un nivel trebuie luate de către acel nivel şi într-o formă proporţională.

Mediul privat? Care? Cel abonat la robinetele statelor, multinaţionalele sau întreprinzătorii mici şi mijlocii, firmele lor, salariaţii lor? Pentru că sunt lumi diferite. Mediul privat neafiliat la stat e indicat să găsească formule de agregare pe anumite paliere. Chiar şi indivizii prejudiciaţi de stat e bine să o facă. Trebuie acţionat la nivel individual, dar şi asocierile pot ajuta. Nu e, însă, simplu, întrucȃt resursele disponibile se reduc.

- ,,Cuiul lui Pepelea’’ în dezbaterile parlamentare de la Bucureşti este subiectul companiilor de stat, unele considerate profitabile şi despre care sunt exprimate două poziţii clare: poziţia guvernului care cere privatizarea lor sub diferite forme (listare la bursă, vȃnzare de pachete minoritare de acţiuni etc.) sau prezervarea acestora ca fiind ,,patrimoniul Romȃniei’’; culmea, unele dintre aceste companii sunt Tarom sau compania de gestionare a portului Constanţa… Care este opinia dvs.?

Eu cred în privatizare, categoric, precum şi în virtuţiile pieţei libere. Ca şi companie de stat poţi fi profitabilă în general doar dacă ai monopol sau ai diverse alte avantaje garantate. Oricum performanţa în zona privată e net superioară. Romȃnii pot deveni acţionari dacă doresc, la aceste companii, participanti la riscuri, beneficii sau pierderi.

- De un an de zile criticaţi la scenă deschisă măsurile luate de mediul politic autohton care pur şi simplu au desfiinţat multe afaceri mici, au prezervat afacerile multinaţionalelor, au redus drepturile cetăţeneşti, au introdus restricţii considerate ca fiind absurde chiar şi de specialişti şi multe altele, toate acestea pe baza măsurilor de combatere a SARS-Cov2 (prohibiţia actului educativ – copiii nu au avut voie să meargă la şcoală, deşi în Europa regulile erau altfel); ce consideraţi că a fost greşit în măsurile impuse?

Dar ce nu a fost gresit? Şi nu numai în mediul politic autohton, ci în foarte multe părţi din lume. S-a scris şi s-a vorbit foarte mult pe aceasta temă, nu e cazul să repet. Calitatea vietii oamenilor a scazut, si cred ca cei mai multi realizeaza ca speranta lor de viata a scazut. Oameni saraciti, oameni deprimati, cu o stare de insecuritate, oameni speriati, fara activitate fizica, fara socializare, fara distractie. Asta scade rezistenta la boli, imunitatea si creste riscul de imbolnaviri samd. Cei care iti scad speranta de viata eu stiu ca se numesc criminali si acest regim este unul criminal in opinia mea, ar putea fi acuzat de genocid peste niste ani, teoretic.

Vreau, însă, să accentuez un alt aspect vital: intervenţiile guvernamentale , suportul unei mari părţi a presei şi implicit reacţiile provocate într-o societate manipulată şi înfricoşată, toate acestea pun în lumină fragilitatea unor conventii pe care tindeam să le considerăm imposibil de schimbat, pe care contam: democraţia, libertatea individuală şi proprietatea privată. Piaţa liberă este şi ea sub asediu, aceasta se întamplă de mai mult timp. Atacul la educaţie şi la sănătate, atacul la dreptul de dispoziţie cu privire la spaţiile comerciale aflate în proprietate – toate acestea sunt evidente, cu impact devastator şi transmit nişte semnale, deloc liniştitoare.

Nu mai avem certitudinea proprietăţii private şi a libertăţii inviduale. Dacă sub o formă sau alta reuşesti să schimbi raportarea unei majorităţi a populaţiei în raport cu aceste elemente, dacă o majoritate se acomodează sub imperiul fricii induse cu lipsa de libertate şi chiar cu privarea de atributele fundamentale ale dreptului de proprietate – dreptul de dispoziţie, de utilizare, de uzufruct, rămȃnȃnd doar cu obligaţiile posesiei, a deţine devine foarte riscant şi fragil. Prin urmare, independenţa implicită generată de proprietatea privată e pusă sub semnul întrebării.

La acest risc mai trebuie avută în vedere criza datoriilor – majoritatea statelor şi majoritatea oamenilor nu sunt libere, au datorii. Cine le poate plăti, sub o formă sau alta? Cei care deţin.

Există şi o problematică demografică, cererea scade pentru ca în SUA şi în Europa generaţia Baby Boomer se pensionează, natalitatea scade, datoriile cresc, valoarea timpului convertibil al oamenilor (utilitatea timpului nostru pentru semenii nostri) a scăzut în ultimii 200 ani, creşterea populaţiei, a speranţei de viaţă, prin globalizare, prin industrializare şi prin evoluţia tehnologică. Suntem martorii unor transformări de fond, iar în opinia mea acestă aşa-zisă pandemie nu e deloc straină de aceste transformari şi de economie. Mai adăugăm aici lupta guvernelor cu cash-ul, împotriva oricărei forme de independenţe economice a oamenilor, precum şi modul în care COVID-ul ar putea fi folosit ca pretext în această retorică şi putem prevesti un peisaj nu tocmai mirific pentru viitor. Suntem într-o situatie cu un potenţial major de periculozitate pentru cei care au resurse, dar care nu sunt suficiente  pentru a-şi cumpăra politicieni: întreprinzătorii, clasa mijlocie, oamenii relativ independenţi financiar– toţi acestia sunt într-un mare pericol.

Pe acest fond în care trăim în ultimul an putem asista la o creştere a sentimentului majorităţii împotriva democraţiei, împotriva achitării datoriilor, împotriva proprietăţii private, împotriva libertăţii individuale, iar lucrurile pot evolua foarte rapid; evoluează deja, către o dictatură despotică bazată pe tehnologie, însă şi cu un anume suport popular, în care orice reguli anterioare de convieţuire şi de organizare a societăţii pot deveni istorie. Pentru generatiile noastre sistemele democratice par solide, însă la scara istoriei nu au decat 150 de ani, şi aceştia cu întreruperi şi cu derapaje.

- De curȃnd, în Parlamentul European a fost votată o declaraţie cu privire la solicitarea ca Uniunea Europeană să fie considerată "zonă liberă pentru persoanele LGBTIQ". LGBTIQ înseamnă lesbiene, homosexuali, bisexuali, transsexuali, intersexuali și queer. Paralel, tot în Parlamentul European a fost elaborat un ghid intern, prin care se face recomandarea ca termenii ,,mama/tată’’ să fie evitaţi în documentele oficiale. Cum comentaţi?

Ce pot să zic? Lumea se află pe o pantă periculoasă. Există o luptă a guvernelor cu unitatea familiei, a comunităţilor, cu credinţele oamenilor şi cu manifestările acestora, totul devine foarte lax, relativ – familia, sexul, chiar şi elitele. Reţelele sociale au facut ca elitele autentice să nu mai existe, sa devină ,,mainstream” sau să fie acoperite de vocea vulgului, care acum are parte de o distribuţie pe scară largă. Se aude cine ţipă mai strident, cine e distribuit mediatic. Implicit a scăzut nivelul dezbaterii publice.

Există pericolul ca tot felul de persoane şi de aşa-zise filozofii să impacteze societatea într-o măsură mult mai mare şi să fie utilizate ca masă de manevră, chiar şi ca o armată, împotriva aşa-ziselor delicte de opinie şi a neconformismului colectivist. Un nou soi de fascism comunistoid, foarte bine ascuns sub niste preocupări aparent nobile, precum cele ecologice sau  de sănătate ori sociale.

Cum putem reacţiona? Atunci cand legile devin absurde, în opinia mea nu există vreo obligaţie morală de a le respecta, ci doar una legală.

Desigur, diferitele forme de nesupunere civică pot avea costuri, supunerea are şi aceasta costuri; or, dacă majorităţii oamenilor sau măcar unei minorităţi semnificative, li se vor părea absurde prevederi precum lockdown-ul sau eliminarea cuvintelor “mama” şi “tata”, pur si simplu vor fi din ce în ce mai multi oameni care tacit vor ignora astfel de prevederi legale, care vor deveni inaplicabile, prin rezistenţa paşnică a multor indivizi.

Desigur că e la latitudinea fiecărui individ modul de reacţie la evoluţiile din lume, pe mai multe paliere, însă intuiesc şi sper ca diferite forme de opoziţie să se manifeste la nivel de mase, în forme active sau pasive. Teama mea rezidă din eventualele convingeri ale majorităţii oamenilor din generatia care are astazi între 18 şi 38 de ani, o generatie cu anumite specificităţi, care nu a trăit comunismul, care e dependentă de reţelele sociale şi de instant gratification, care a fost educată să aibă anumite aşteptări de la stat şamd. De modul în care se va acomoda această generaţie cu ceea ce se construieşte în jurul nostru de către forţe pe care personal le-aş caracteriza ca fiind ,,malefice”, va depinde viitorul pe următorii zeci de ani, cel puţin. La acest moment există din nefericire, din diferite motive, o acceptabilitate. Cei care au peste 65 de ani nu se prea opun nici ei, nu mai au forţa necesară, au temerile lor.

Cine are avea ceva de comentat? Ȋntreprinzătorii şi cei cu o mentalitate antreprenorială, între 40 şi 65 de ani, eventual salariaţi, dar nu de la stat, nu de la multinaţionale. Unii dintre ei, pentru ca cei mai mulţi din cauza presiunii sociale tind să nu se exprime. Deci vorbim de un procent de la 5 la 20% din populaţie, nu e un număr prea încurajator. E o minoritate semnificativă, însă totuşi o minoritate. Ȋn opinia mea, va trebui să reacţioneze fiecare la nivel individual pentru a se proteja şi, totodată, să ne agregam cei care gȃndim similar, în diferite formule de comunităţi de rezistenţă.

Vă mulţumim, Octavian Bădescu, pentru detaliile oferite şi lăsăm deschisă în demersul nostru  ,,Voci Conservatoare’’ de la The Conservative posibilitatea de a ne reîntȃlni pe viitor!