Ucraina şi melancolia statutului pierdut

La 5 decembrie 1994, la Budapesta, în Ungaria, președintele rus Boris Elțîn, președintele SUA Bill Clinton, președintele ucrainean Leonid Kuchma și premierul britanic John Major, au semnat Tratatul de neproliferare nucleară (Memorandumul de la Budapesta)...

Abstract.

Mi-am propus aici să arăt două situaţii:

- prima, desi există un tratat internaţional semnat şi de Rusia prin care marile puteri se angajează să respecte integritatea teritorială a Ucrainei, în schimbul dezarmării nucelare a acesteia, acest tratat nu are nicio aplicabilitate practică, nefiind ratificat şi reconfirmat de parlamentele ţărilor semnatare; mai mult, pentru a avea aplicabilitate acest tratat are nevoie de  mandat ONU;

- a doua: avem un alt exemplu de stat aflat în diverse situaţii de presiune externă şi acesta este Israel; cu toate acestea, acest stat este suficient de respectat de vecini pentru că are nu doar un aliat puternic (SUA), ci şi pentru că e foarte bine înarmat... probabil şi cu ogive nucleare!

Ucraina

Recentele evenimente din sudul Ucrainei au inflamat spiritele din mass-media mainstream europeană, din Rusia, din SUA Şi nu numai. Plecȃnd de la fake-news la ştiri reale privitoare la mişcările de trupe din zona Donbas, de o parte şi alta a graniţei ucraineano-ruse, a reţinut atenţia declaraţia publică a ambasadorului ucrainean la Berlin, Andrii Melnik.

Acesta a declarat, nici mai mult,  nici mai putin, următoarele, doar în urmă cu cinci zile:

,,…Numai că avem o situație extrem de periculoasă și trebuie să vedem ce se face, astfel încât Putin să nu mai aibă chef să facă așa ceva. Nici Ucraina nu are de ales. Fie facem parte dintr-o alianță precum NATO și, de asemenea, contribuim la consolidarea acestei Europe, pentru ca această Europă să devină mai sigură sau avem o singură opțiune, să ne înarmăm,  să ne gândim din nou la un statut nuclear. Cum altfel putem garanta apărarea noastră?...’’

Dar şi în urmă cu o lună în urmă, pe 17 martie a.c.:

,,…Moscova exploatează cinic acest statu quo pentru a-și cimenta ocupația zi și noapte, pentru a transforma peninsula dintr-un paradis de vacanță într-o bază militară și pentru a instala cele mai moderne sisteme de rachete, pentru a muta peste jumătate de milion de ruși în Crimeea și în același timp, 500.000 de ucraineni (un sfert din populație) și 270.000 de tătari din Crimeea (14%) în cel mai brutal mod. Prin urmare, este nevoie urgentă de acțiune din partea comunității internaționale pentru a preveni o catastrofă care se apropie. Pentru că un lucru este clar: nu va exista o reconciliere între Kiev și Moscova și nu va exista pace în Europa, atâta timp cât ocupația rusă a Crimeei nu se va încheia.’’

Două extrase din două intervenţii ale ambasadorului ucrainean la Berlin, care pe lȃngă încărcătura emoţională necesară pentru a produce valuri şi a atrage atenţia decidenţilor occidentali, comunică un anumit tip de nostalgie cu privire la un moment politic petrecut la începutul anilor ’90. Este vorba despre dezarmarea nucleară a Ucrainei.

 Ȋncă din 1992 s-au iniţiat discuţii cu privire la dezarmarea nucleară a Ucrainei, iar după doi ani de discuții trilaterale - Statele Unite, Rusia și Ucraina - pe 10 ianuarie 1994 președintele S.U.A., Bill Clinton, a anunțat un progres menționând că Ucraina a fost de acord să distrugă toate armele nucleare, în schimbul asigurărilor că Federația Rusă îi va respecta suveranitatea, inclusiv Crimeea ca teritoriu al Ucrainei!

La acel moment, Ucraina era a treia forţă nucleară din lume, cu  175 de rachete cu rază lungă de acțiune și mai mult de 1.800 de focoase nucleare!

La 5 decembrie 1994, la Budapesta, în Ungaria, președintele rus Boris Elțîn, președintele SUA Bill Clinton, președintele ucrainean Leonid Kuchma și premierul britanic John Major, au semnat Tratatul de neproliferare nucleară (Memorandumul de la Budapesta) prin care a fost distrus oficial arsenalul nuclear al Ucrainei. Distrugerea a constat în predarea pe bază de documente a rachetelor balistice şi a focoaselor nucleare către Rusia, precum şi distrugerea silozurilor în care au fost depozitate aceste ogive nucleare; mai multe imagini, aici. 

Să remarcăm că la Wilson Center studierea arhivelor KGB din Kiev, Ucraina, evidenţia teama leadership-ului sovietic, dar şi a societaţii sovietice cu privire la posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea război Mondial. Mai mult, producerea accidentului nuclear de la Cernobîl, localitate aflată la 130 km de Kiev, în 26 aprilie 1986, a arătat că pericolul nuclear este extrem de tangibil. Practic, oamenii au început să realizeze  pericolul nuclear, ce însemna acesta şi asta doar văzȃnd efectele imediate şi ulterioare ale accidentului nuclear asupra mediului şi asupra oamenilor. Este foarte clar că după dizolvarea U.R.S.S., Ucraina controla într-o bună măsură arsenalul nuclear, fapt care a condus la negocieri prelungite, finalizate cu semnarea Memorandumului de la Budapesta.

Anul trecut, vicepremierul Ucrainei, primul adjunct al şefului delegaţiei Ucrainei în Grupul de Contact Trilateral privind soluţionarea conflictului din Donbas, Oleksii Reznikov, considera că Memorandumul de la Budapesta din anul 1994 privind garanţiile de securitate  ale Ucrainei din partea statelor, care au semnat Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare, în schimbul renunţării la arsenalul nuclear poate fi folosit ca bază pentru consultările cu ţările semnatare şi stabilirea unei noi platforme pentru susţinerea Ucrainei şi restabilirea integrităţii sale teritoriale:

„În prezent Ucraina plăteşte pacea Europei prin vărsarea propriului sânge. De fapt, războiul de astăzi nu are loc în estul Ucrainei, ci în estul Europei. De aceea, facem apel şi chemăm partenerii noştri din Occident să revizuiască Memorandumul de la Budapesta. Să dea o apreciere justă, sinceră, să facem un schimb reciproc de opinii şi să ne gândim ce vom face în continuare”, a spus el în cadrul emisiunii „Libertatea de exprimare”, difuzată de „ICTV”. Oleksii Reznikov a menţionat, de asemenea, că nu examinează  Memorandumul de la Budapesta ca o platformă care va funcţiona cu siguranţă, ci îl priveşte ca baza de la care încep consultările cu semnatarii acestui document, cu excepţia Rusiei, care şi-a încălcat obligaţiile în baza Memorandumului, devenind un agresor împotriva Ucrainei. 

Sigur, toate declaraţiile acestea stȃrnesc anumite sentimente cȃnd la citeşti, dar ele exprimă, dincolo de cuvinte, o anumită preocupare din partea decidenţilor ucraineni de a reveni la vechiul statut, de putere nucleară, mai ales că Rusia şi SUA s-au retras din Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (INF); iată ce declara fostul preşedinte ucrainean,

Petro Poroşenko, în 2019:  „Nu suntem constrânși de nicio limitare asupra razei de acțiune a  rachetelor noastre și nici asupra puterii lor. Inamicii noștri trebuie să știe acest lucru. Avem nevoie de rachete de mare precizie. Nu vom repeta greșelile memorandumului de la Budapesta".  

Tactic şi strategic, în 1992 decidenţii ucraineni au lăsat ca dezarmarea nucleară a propriei ţări să aibă la bază un tratat international, dar fără să-şi asigure un plan B, de rezervă; în mod tragic și prevăzător, primul președinte al Ucrainei, Leonid Kravchuk, a remarcat după semnarea Memorandumului: „Dacă mâine Rusia va intra în Crimeea, nimeni nu va ridica nici măcar o sprânceană’’...

Sigur, s-ar putea spune acum, ,,după război mulţi viteji se arată’’. E simplu să tragi concluzii cȃnd stai în fotoliu şi nu eşti pe cȃmpul de luptă de la Donbas…

Tocmai de aceea e de înţeles de ce leadership-ul politic ucrainean de acum insistă pe temele integrării Ucrainei în UE şi NATO, mai ales că în 2008, la summit-ul NATO de la Bucureşti, atȃt Ucrainei, cȃt şi Georgiei li s-au confirmat doleanţele de a se alătura NATO, dar fără precizarea unui termen anume. Şi este şi mai de înţeles de ce ambasadorul ucrainean de la Berlin a făcut declaraţiile menţionate mai sus, din care am citat scurte pasaje. Acum, la nivelul UE, locul Marii Britanii a fost luat de Germania, prin retragerea Regatului Unit din Uniune. Germania are primul cuvȃnt de spus în arhitectura decizională a UE, deşi Germania nu este parte semnatară a Memorandumului de la Budapesta.

Ȋnsă, în primul cerc de influenţă al UE Germania este conştientă de implicaţiile situaţiei conflictuale din estul Ucrainei: relaţiile comerciale cu Rusia privitoare la gazele ruseşti, tensiunile moderate dinspre exclava rusă Kaliningrad, la graniţa polono-rusă, atitudinea unitară a ţărilor baltice, desele incursiuni ale aviaţiei militare ruse în spaţiul aerian comunitar, jocurile de putere din Nord, la graniţa finlandeză şi deplasarea fără precedent a unor nave mari de desant maritime din Marea Baltică în Marea Neagră, mutarea unor nave de război din Marea Caspică în Marea Neagră, exerciţiile militare comune ale corpurilor de armată NATO în diverse configuraţii geografic-statale est-europene.

Sperăm doar ca ,,sabia lui Damocles’’ să nu cadă în estul Ucrainei…vom vedea în perioada imediat urmatoare.

Israel

Un stat mic, din Orientul Apropiat, reînfiinţat la jumătatea secolului al XX-lea, deja trecut prin cȃteva conflicte notabile (reamintim aici Războiul de 6 Zile), inter-statale, dar şi cu organizaţii teroriste precum Hamas, Israelul, care are sprijinul militar şi financiar al SUA, a dezvoltat o armată capabilă, dublată de un serviciu secret, considerat a fi printre cele mai eficiente din lume: Mosad .

Comparativ, însă, armata israeliană este mai mică numeric, decȃt a Iranului sau a Egiptului, dar are tehnică militară net superioară; despre dotarea tehnică: aici şi aici.

Ceea ce vrem să punctăm este diferenţa de perspectivă care a guvernat decizia a două tipuri de leadership: ucrainean şi evreu. Aşa-numitul ,,plan B’’ a existat încă de la începutul statului evreu, indiferent de ajutorul primit ori de vicisitudinile apărute. Deşi statul evreu nici nu confirmă, dar nici nu infirmă prezenţa armelor nucleare ca elemente de dotare tehnic-militară, sunt foarte multe detalii şi indicii care arată că Israelul nu a neglijat aspectul nuclear. Deşi acest detaliu explicativ prezentat nu reprezintă un argument nici necesar, nici suficient pentru a demonstra teza planului B. Şi, la drept vorbind, nici nu ne-am propus asta; doar am folosit aceste detalii pentru a explica direct această diferenţă de înţelegere: de felul cum înţelegi perspectiva prezentului, poţi lua decizii diferite, care vor produce efecte adecvate deciziei.