Regionalizarea României, o ciorbă reîncălzită

Regionalizarea României este poveste veche de două decenii. Regiunile mai puțin dezvoltate au nevoie de un nivel ridicat de investiții publice și private pentru a recupera decalajul față de regiunile mai dezvoltate...

Regionalizarea României este un subiect care a fost tratat mai mult cu pasiune şi mai puţin cu pragmatism în ultimele două decenii, dovadă că progresele realizate sunt nesemnificative. Aproape toate formaţiunile politice au avut câte un astfel de proiect, însă niciunul nu s-a apropiat de concretizare, cu toate că scopurile declarate, de toate, erau reducerea birocraţiei şi dezvoltarea economică, inclusiv printr-un proces mai eficient de absorbţie al fondurilor europene. Majoritatea lor s-au împotmolit politic înainte ca dezbaterea publică să ajungă la discuţii concrete despre transferul de competenţe şi resurse. Din păcate, un transfer de competenţe fără transferul de resurse nu poate duce la rezultatele dorite, o adevărată reformă administrativă rămânând un simplu deziderat atâta vreme cât nu se va proceda la o reală descentralizare fiscală, în condiţiile în care, în prezent, majoritatea covârşitoare a veniturilor bugetare – impozit pe venit, impozit pe profit şi TVAse duc la bugetul de stat, de unde numai o parte se întoarce către comunităţile locale. Ori procesul a fost şi este criticat că ar fi inechitabil şi netransparent.

Regionalizarea, poveste veche de două decenii

Tema regionalizării a apărut la începutul anilor 2000. Premier PSD în 2002, Adrian Năstase a lansat ideea că România ar putea fi împărţită în regiuni de dezvoltare. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar mult mai târziu, deoarece această iniţiativă s-a oprit în momentul în care s-au reaprins discuţiile legate de Memorandumul de la Cluj, care fusese publicat în 2001 în revista ”Provincia” privitor la împărţirea ţării în regiuni cu identitate istorică bine definite. De atunci, au existat câteva proiecte de regionalizare, cele mai concrete fiind lansate în 2011 şi 2013 de PDL, respectiv de PNL şi PSD (în guvernarea USL). Însă şi UDMR-ul a avut propriul său proiect şi despre ”nevoia” regionalizării au vorbit mai toate guvernele, inclusiv cel tehnocrat, condus de Dacian Cioloş. 

Subiectul regionalizării este repus pe tapet în prezent de fostul premier PDL, actualmente primar PNL al municipiului Cluj, Emil Boc. În cadrul unei dezbateri fostul premier a vorbit despre proiectul propus de PDL în 2011, în timpul mandatului de preşedinte al lui Traian Băsescu, subliniind că susţine, în continuare, principiile enunţate la acea vreme.

„În 2011, ca premier am încercat comasarea județelor și cred încă în ea. România nu a putut atrage fonduri la nivel regional, pentru că nu îndeplinim criteriile de populație, cu excepția Sucevei, care are peste 800.000 de locuitori. Județele noastre nu se califică la dimensiunea definiției de regiune în UE. Pentru asta trebuie să comasăm județele. Atunci le-am comasat în 16 județe, de fapt erau 13, plus trei. Ultimele trei erau Harghita, Covasna și Mureș, pentru că UDMR nu dorise sub nicio formă ca aceste județe să facă parte din alte zone și să își piardă majoritatea. Le-am oferit ultima soluție și să rămână la aceste județe distincte și să le comasăm pe celelalte. Nici acolo UDMR-ul nu a fost de acord și proiectul de regionalizare, pe care l-am avut pe masă, s-a oprit. Rămân la convingerea că e mai ușor să comprimi județele prin lege, decât să modifici Constituția cu două treimi și cu greutățile facerii”, a afirmat, recent, Emil Boc la dezbaterea „Reforma administrativ teritorială a statului, între deziderat (tehnic) şi pragmatism (politic)”, organizată de ICDE în parteneriat cu Expert Forum.

După 2011, un alt proiect de regionalizare care a stârnit dezbateri controversate a fost lansat tot de un fost PDL-ist, Sorin Frunzăverde, la momentul acela preşedinte PNL de Consiliu Judeţean la Caraş-Severin. Proiectul a fost lansat în 2013, în timpul guvernării USL, alianţă care, de asemenea, avea un proiect oficial de regionalizare si descentralizare coordonat de ministerul Dezvoltarii Regionale, condus de secretarul general al PSD de la acea vreme, Liviu Dragnea. 

Proiectul lui Frunzăverde prevedea opt regiuni în loc de 16, pe structura actualelor regiuni de dezvoltare, conduse de câte un guvernator şi un consiliu regional, cu competenţe privind relaţiile internaţionale - în special cu UE, comerţul exterior, educaţia primară şi secundară, reţele de transport - rutier, căi ferate, naval şi maritim, aerian, împreuna cu infrastructurile aferente (porturile şi aeroporturile pentru uz civil); protecţia şi securitatea forţei de muncă, prevenirea dezastrelor. În sarcina statului rămâneau Competentele exclusive ale statului vizeaza Constitutia; apărarea; cetăţenia, imigraţia, emigraţia şi extrădarea; finanţele şi sistemul monetar; frontierele şi unităţile vamale; siguranţa naţională. 

Cum era de aşteptat, discuţiile politice au îngropat şi acest proiect. Au contribuit la aceasta scandalul arborării steagului Ţinutului Secuiesc, izbucnit paralel cu lansarea dezbaterii publice pe regionalizare, dar şi orgoliile politice care au pus în discuţie ”pe surse” validitate stabilirii capitalelor celor opt regiuni – de pe lista cărora lipseau Iaşi-ul şi Constanţa, puternice fief-uri PSD la acea vreme, dar şi Braşovul, care a început să ridice pretenţii de lider de regiune la concurenţă cu Târgu-Mureşul şi Alba Iulia, şi, ulterior, procedurile discutabile şi complicate prin care USL anunţase că vrea să treacă regionalizarea: asumarea răspunderii guvernului pe un proiect despre care nu se ştia mai nimic sau modificarea Constituţiei, prin referendum. 

Cert este că în viziunea USL – a se citi PSD-ul lui Liviu Dragnea şi Victor Ponta, consiliile regionale urmau să adopte hotărâri, ca şi cele judeţene, şi nu legi, iar adevăratele câştigătoare ale procesului de transfer de competenţe ar fi fost primăriile.

”Principiul subsidiaritatii spune ca cele mai multe competente trebuie duse la sistemul cel mai apropiat de cetatean, in functie de capacitatea administrativa a acelui nivel. La primarie se vor duce niste competente mult mai multe decat sunt acum, care sunt de nivel judetean - intre consiliile judetene, iar cele care sunt de nivel regional in cadrul regiunii. Dar nu va exista o subordonare intre regiune si celalalte autoritati locale, nu va exista o putere mai mare a presedintelui regiunii sau a guvernatorului, cum se va numi, asta va iesi din dezbatere. Iar principalele atributii pe care le reprezinta dezvoltarea economica, regiunea intentionand sa devina autoritate de management, sa fie partener direct cu Bruxelles-ul.”, spunea vicepremierul USL şi ministru al Dezvoltării Regionale de la acea vreme.

Varianta propusă seamănă, practic, cu ceea ce sunt, azi, cele 22 de regiuni din Franţa, dar şi cu modelul polonez, la care s-au raportat unii analişti şi politiceni în dezbaterile pe această temă. 

Regiuni sărace, regiuni bogate

Discuţiile despre regiuni cu identitate istorică sau despre un tip de regionalizare pe criterii entice s-au dovedit, de mult timp, neproductive, atâta vreme cât, în comparaţie cu alte state care au regiuni autonome – ca de exemplu Spania, în România nu se poate vorbi despre o limbă ardelenească, una moldovenească sau una oltenească şi nici diferenţe cultural semnificative. La fel ca şi comparaţiile cu sistemele federale, unde competenţele, resursele bugetare şi responsabilităţile sunt net împărţite între cele trei niveluri (federal, statal şi local) şi unde fiecare dintre acestea au suveranitate fiscală. 

În prezent, în România, politica fiscală este unică, decisă la nivel central, unde, de altfel, se duce şi grosul veniturilor bugetare colectate la nivel local. Diferitele modificări ale legii administraţiei publice care au generat transferuri de atribuţii către autorităţile locale sau judeţene – fără un transfer corespunzător de resurse – s-au dovedit generatoare de crize (cea din urmă cu câţiva ani a plăţii  asistenţilor sociali, spre exemplu) în special pentru autorităţile administraţiei publice locale mai sărace. Chiar şi în condiţiile în care balanţa s-ar înclina în favoarea regiunilor, care ar putea păstra cea mai mare parte din veniturile colectate, rămâne întrebarea câte dintre viitoarele s-ar putea descurca fără un sprijin consistent de la centru. 

Conform Raportului de ţară din 2020, disparitățile în materie de venituri sunt printre cele mai mari din UE, în principal din cauza diferențelor mari dintre regiunea București-Ilfov și restul țării. În cinci dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României (regiunile NUTS 2), PIB-ul pe cap de locuitor a crescut mai repede decât media UE, în timp ce în cele trei regiuni cu nivelul de sărăcie cel mai ridicat s-a înregistrat în perioada 2011-2017 o scădere a PIB-ului pe cap de locuitor. 

În regiunea capitalei, PIB-ul pe cap de locuitor reprezintă 144 % din media UE și a crescut cel mai rapid în ultimii șase ani. Cu un PIB egal cu 67 % din media UE, regiunea Vest este pe locul doi între regiunile din România ca nivel al PIB-ului pe cap de locuitor. În celelalte regiuni din România, PIB-ul pe cap de locuitor variază între 39 % și 60 % din media UE. Diferențele de productivitate a muncii între regiuni rămân importante. Productivitatea muncii în regiunea capitalei este egală cu 122 % din media UE, comparativ cu doar 73 % în regiunea Vest, care este a doua regiune din punctul de vedere al productivității. Diferențele în ceea ce privește ratele de creștere a productivității sunt, de asemenea, considerabile. Între 2010 și 2016, productivitatea reală a crescut cel mai rapid în regiunea Vest (8,3 %) și Sud-Est (6,5 %), urmate de regiunea capitalei (6,4 %). Celelalte regiuni au înregistrat o creștere mai scăzută a productivității, dar care este în continuare superioară mediei UE (0,8 %), cu excepția regiunii Nord-Est, unde productivitatea a scăzut cu 1,4 % pe an.

Nivelul investițiilor diferă, de asemenea, foarte mult. Regiunile mai puțin dezvoltate au nevoie de un nivel ridicat de investiții publice și private pentru a recupera decalajul față de regiunile mai dezvoltate. În perioada 2014-2016, investițiile în regiunea București, măsurate ca formare brută de capital fix și procent din PIB, au fost aproape de două ori mai mari decât media UE, în timp ce în celelalte regiuni investițiile s-au situat în general în jurul mediei UE. În afară de regiunea capitalei, nivelul investițiilor a fost superior mediei UE în numai două alte regiuni, și anume regiunile Nord-Vest și Centru.